Ura nu e o soluție. Nu trebuie să începi să urăști, ci doar să încetezi să mai iubești.

Tu i-ai iertat pe cei ce te-au rănit? Dacă mâine te-ai întâlni întâmplător cu unul dintre ei și te-ar întreba „M-ai iertat?” ce ai răspunde?

M-am pus în situația de mai sus și mi-am dat seama că nu aș știi ce să răspund. În aparență e o întrebare la care se așteaptă ca răspuns un banal „da” sau „nu”. În esență, însă, totul stă între afirmație sau negație.

Atunci când iertam o facem pentru noi? Pentru a putea afirma cu tărie că nu avem nimic cu nimeni, că suntem lipsiți de regrete și frustrări? Sau o facem pentru celălalt? Și celălalt merită?

E atât de frumos să spui „te iert”… Se simte ca și cum din clipa ce urmează totul va fi ca înainte, sau poate chiar mai frumos. Poate fi însă, o senzație atât de înșelătoare, care să țină doar câteva clipe.

Dar după? Ești cu adevărat sigur că aceste două cuvinte se pot transforma într-un burete ce va șterge tot răul? Și chiar nu vor rămâne urme?

Iertarea este un sentiment mirific, e drept, dar atunci când ierți din tot sufletul, când simți că e singura cale și că este vorba despre o a doua șansă bine meritată.

Nu ierta pe cei ce te-au rănit de teamă să nu-i pierzi, sau de teama singurătății, căci toate acele lucruri pe care le redeai iertate și uitate se vor aduna, și te vor măcina puțin câte puțin.

Există situații în care nu putem trece peste răutățile sau peste nedreptățile ce ne-au fost făcute. Vor fi oameni care ne vor dezamăgi atât de tare încât nu-i vom putea ierta vreodată.

Ura nu e o soluție. Nu trebuie să începi să îi urăști, ci doar să încetezi să-i mai iubești.

Nu te simți obligat să ierți. Faptul că nu poți trece peste nu te face un om rău, așa cum faptul că ierți nedreptățile ce îți sunt făcute nu te face un om bun.

Iertarea e cel mai nesigur sentiment. Putem afirma cu certitudine că iubim pe X, că urâm pe Y, dar nu știm niciodată dacă l-am iertat cu adevărat pe Z.

Un articol scris pentru radioulsufletului, de: Madalina Elena