Continui să dau timpul înapoi și să retrăiesc amintirile noastre pentru a-mi da seama ce parte a clipelor petrecute împreună a fost reală și în ce momente doar te prefăceai.
Mă întreb, de câte ori ai spus „te iubesc” din obișnuință, pentru că asta îmi doream să aud de la tine, pentru că ești obișnuit să o spui, chiar dacă ai încetat să mai crezi în dragostea noastră.
Mă întreb, de câte ori mă sărutai chiar dacă ai visat în secret să fii cu alta.
Mă întreb, de câte ori te-ai uitat în ochii mei și ai mințit în timp ce ți-am crezut prostește fiecare cuvânt. Mă întreb dacă te-ai simțit vinovat când am dat din cap la poveștile tale fictive sau ai crezut că sunt o naivă, care merită o astfel de atitudine.
Mă întreb, de câte ori te-ai simțit ușurat când ai rămas singuri acasă la sfârșit de săptămână sau a trebuit să stai mai târziu la serviciu. Mă întreb de cât timp ai avut ideea despărțirii în minte și nu ai știut cum să-mi spui.
Și iar mă întreb, de câte ori te-ai plâns de mine prietenilor, colegilor, mamei – pe la spatele meu. Mă întreb dacă au știut despre sfârșitul relației noastre înaintea mea.
Mă întreb de câte ori te-ai gândit la despărțire și apoi te-ai oprit pentru că este atât de dificil și inconfortabil. Sau poate pentru că ai vrut ca viața ta să pară perfectă din exterior. Sau poate pur și simplu ai continuat să te minți și ai refuzat să recunoști că relația ta a murit.
Mă întreb câte secrete ai ținut ascunse de mine, cât timp ai putea să le păstrezi. Ce naivă am fost să stau cu tine atât de mult timp. Cât timp a trecut? Nu mai contează. Dar mă va bântui pentru totdeauna alegerea greșită pe care am făcut-o în favoarea ta.
