Deși suntem împletiți în îmbrățișări, există un gol imens între noi, care nu era acolo înainte.
Nimic nu mai este la fel: patul, păturile, pernele, chiar și aerul din cameră.
Nimic nu a rămas așa cum a fost ultima dată, dar ultima dată a fost acum câteva săptămâni.
Amândoi am vrut să vorbim despre acest gol. Dar nu au spus nimic. Nu știam ce să spunem. Nu am vrut să ne rănim reciproc, dar am simțit totuși durere.
Există o expresie că acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele, dar noi nu am făcut nimic. Asta înseamnă că strigam în tăcere?
Dacă nu am putea găsi cuvinte de spus sau acțiuni de făcut, înseamnă că strigăm pasiv unul la celălalt?
Îi simțeam bătăile inimii. L-am cunoscut suficient de mult pentru a-i cunoaște ritmul inimii la acel număr de bătăi pe minut, de parcă ar fi versurile unei melodii preferate care se joacă pe repetare în capul meu. Dar chiar în acel moment, bătea mai repede decât de obicei.
Și inima lui striga în tăcere la mine.
Nu am vorbit, dar el știa. Știam amândoi.
Cu cât mă gândeam mai mult în această tăcere, cu atât spațiul din jur părea un nor întunecat care atârna deasupra noastră, așteptând să ne plouă cel mai nepotrivit moment.
Este ca și cum ai privi o tornadă care distruge un oraș. Nu știm când ne va lovi, dar știm că ne va distruge cu siguranță.
Și, în timp ce am acceptat în tăcere acest spațiu metaforic dintre noi, am putut simți cum ne-am dat seama amândoi că acest moment este ultimele noastre secunde de fericire unul cu celălalt, înainte să lăsăm furtuna să distrugă totul și să schimbăm complet cântecul pe care îl ascultam în fiecare zi.
Cu această conștientizare, mi-am dat seama, pentru prima dată, cât de confortabil sunt în acest spațiu incomod, pentru că nu sunt sigur dacă totul va fi din nou. Și trebuie să mă obișnuiesc cu acest sentiment, care va rămâne după ce va trece furtuna.
